CHASM definește un fenomen de separare în interiorul practicii artistice a  lui Lucian Popăilă. Reprezintă la nivel conceptual un tip de cratimă, de semn grafic de demarcație prin intermediul căruia sunt structurate serii tematice de lucrări, exerciții plastice și căutări stilistice particulare, abordate secvențial.

 

Cratima redă un exercițiu vizual care transpune la nivel curatorial un fenomen de modulare de tip sintagmă ce grupează componente lexicale/ vizuale într-o structură frazală, capabilă să genereze un discurs fluid, lizibil.

 

Cratima individualizează procesul pictural al artistului care are ca punct de plecare renunțarea la sursa fotografică, depărtarea de modelul fotografic după ce poziția i-a fost consumată într-una dintre etapele anterioare, distanțarea de narațiune. Stratul de percepție dintre privitor și operă păstrează și redă ceea ce artistul definește drept simplitatea actului de a picta. Acest tip de raportare la sursă produce o schimbare fundamentală în relația dintre artist și subiect, aspect care poate fi identificat în pictura lui Lucian Popăilă printr-un proces de fragmentare, de decupare a unor porțiuni din model care sunt capabile să creeze  un sistem vizual. În mod particular, acest fapt derivă din potențialul picturii de a se auto-genera atunci când este în contact direct cu sursa (model), proces care are si o componenta mnemonica, prin accesarea unui imaginar intern al artistului. Putem remarca chiar  existența unui proces ludic care implică un demers serial, în sensul că, poate fi identificată o morfologie a imaginii, un fragment al sursei care se auto-generează și repetă la nesfârșit.

 

Lucian Popăilă dezvoltă un tip de luciditate plastică capabilă să sesizeze acel moment propice în care pictura devine un act instantaneu,  un transfer de coordonate practice de la creier la mănă, un automatism somatizat. Și tocmai acest tip de automatism îl face să se separe total de practicile manieriste neavând niciun indiciu de liniaritate în elaborarea suprafețelor picturale cu referințe directe la model.

 

Modularea se face în interiorul subiectului odată disecat și recompus structural. Cratima – ruptura dintre spații, devine astfel un gest orientat către privitor care îl ajută  să  identifice granițele dintre seriile expuse. Traseul expozițional este întrerupt de două cratime, prima care marchează renunțarea la modelul fotografic, iar cea de-a doua, renunțarea la pictura în ulei și orientarea către temperă, frescă. În același timp, lucrările conțin un tip de accesare episodică, putând fi revizitate în funcție de interesul, atenția și curiozitatea privitorului.